![]() ![]() Printre compozițiile caracteristice acestei perioade se numără opera Lulu și Suita lirică pentru quartet de coarde de Alban Berg, concertul pentru pian, oratoriul Die Jakobsleiter și numeroase piese de muzică de cameră de Arnold Schönberg. Compoziții din această perioadă sunt Pierrot lunaire ( 1912) de Schönberg și opera Wozzeck ( 1917- 1922) de Alban Berg.Ī doua fază debutează după primul război mondial și se caracterizează prin voința de a crea un sistem compozițional fară tonalitate, faimoasa tehnică dodecafonică, creată și dezvoltată de Arnold Schönberg. Prima fază este adesea descrisă ca "atonalitate liberă" sau "cromatism liber", implicând o tendință conștientă în a evita armonia diatonică tradițională. Această situație a dus deja în cadrul limbajului tonal la folosirea unor acorduri ambigue, a unor inflexiuni armonice aleatorii și a unor modalități melodice și ritmice neobișnuite. Criză care, după Ferruccio Busoni, rezulta din "epuizarea sistemului major/minor" și, după Schönberg, din "pretenția nejustificată a unui acord tonal de a domina pe toate celelalte". De fapt lui Schönberg și celorlalți reprezentanți ai celei de "A doua școală vieneză" ( "Zweite Wiener Schule") li se atribuie paternitatea unui atonalism conștient și sistematic.Īpariția acestei modalități muzicale se situează în ceea ce s-a descris la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX drept criză a tonaltății în muzica tradițională. Primele creații ale lui Arnold Schönberg, de ex.: sextetul "Verklärte Nacht" ("Noapte transfigurată") din anul 1899, dovedesc această tendință. Acest cromatism se propagă tot mai mult în arhitectonica armonică sau contrapunctică, în asemenea măsură încât combinația sunetelor devine incomprensibilă pentru o gândire tonală rațională. ![]() El poate fi descoperit în germene în cromatismul tot mai exacerbat din muzica lui Richard Wagner, Franz Liszt ( Bagatelle ohne Tonart, 1885 sau Claude Debussy. Sistemul atonal a contribuit în mod determinant la evoluția muzicii din cursul secolului al XX-lea și a dus la dezvoltarea curentelor de avangardă care domină "muzica contemporană".Īpariție și dezvoltare Įste greu de fixat momentul apariției atonalismului. While not for everyone, those listeners who do try Zarukin's Ludus Tonalis will be blown away.Muzica atonală este acea muzică care rezultă din renunțarea la funcțiunile și legile tonale tradiționale care caracterizau muzica europeană occidentală încă din secolul al XVII-lea: tonalitatea de bază, funcțiunile armonice ( tonică, dominantă, subdominantă), noțiunea de consonanță, cadență etc.) Ea utilizează ca element de compoziție totalitatea resurselor gamei cromatice ("cromatism total"), în care cele douăsprezece semitonuri ale unei octave sunt considerate echivalente.Ītonalitatea (sau atonalismul) este un termen care descrie în același timp tehnica respectivă de compoziție, cât și structura armonică care rezultă din aceasta. Zarukin plays with strength and sensitivity and the recording captures it with vivid immediacy. The only reality here is Zarukin's performance on this recording and that performance on this recording is simply magnificent. Whether it would work in concert performed by an orchestra is beside the point. Pavel Zarukin has concocted a captivating orchestral arrangement of the work, has executed it convincingly on the synthesizer, and has performed it compellingly on this recording. But now that it's here, the world can only be grateful because, as unlikely as it seems, this is one heck of a performance of Ludus Tonalis. Was the world really crying out for an orchestral transcription of Paul Hindemith's Ludus Tonalis performing on the Roland XP-50? Probably not: in fact, the world probably was not crying out for any performance at all of Hindemith's twentieth century Art of the Fugue, much less an orchestral arrangement played on a synthesizer. Why this recording exists is anybody's guess.
0 Comments
Leave a Reply. |